|
Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Maxim Marturisitorul (+662)
Acesta a fost in zilele marelui imparat Eraclie (610-641) si a trait pana in vremea raucredinciosului imparat Constans II, urmasul sau (641-668).
Se tragea din neam de rang inalt, nascadu-se catre 580 in Constantinopol, iar cu bunastarea si mintea ce avea, primi invatatura temeinica de la cei mai de seama dascali ai vremii. Deci, catre 610, Sfantul a fost chemat de Eraclie la curtea sa, si-l facu mare sfetnic al imparatiei, dar nu ramase in dregatorie decat putina vreme. Ca, ivindu-se o ratacire noua si imparatul cazand si el in aceasta gresita invatatura, Sfantul Maxim a lepadat si dregatoria sa si lumea si, mergand la manastirea Hrisopolis (Scutari), s-a facut calugar, alegand a fi mai bine lepadat in casa lui Dumnezeu, decat sa locuiasca in slujba ratacirii.
Ca s-a ivit, in adevar, in acele vremi, o ratacire noua, numita a monotelitilor adica a celor care marturisesc ca este numai o singura vointa intru Hristos, Domnu nostru. Si se ridica ratacirea aceasta impotriva credintei celei drepte, care invata ca Hristos Domnul, desi este o singura persoana, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totusi pentru ca in Domnnul Hristos, Dumnezeu Fiul S-a facut om, din aceasta pricina persoana Domnului Hristos are doua firi, adica firea Lui de Dumnezeu si firea Lui de om, iar, pentru ca sunt in El aceste doua firi, tot astfel, sunt in El si doua vointe; doua lucrari, deosebite pentru fiecare fire a Lui, ca numai punand la lucru in armonie toate aceste vointi si lucrari de om si de Dumnezeu, a putut El savarsi mantuirea noastra, cum arata Scriptura.
Si ratacirea aceasta, ca in Hristos este numai o singura vointa, o aparau doi episcopi mari, Chir din Alexandria si Serghie din Constantinopol, laudandu-se in fata imparatilor ca aceasta noua invatatura va castiga, de partea imparatiei, popoarele monofizite (o ratacire mai veche, care invata ca Hristos este numai o singura fire) de la granita dinspre persi si arabi, dusmanii Constantinopolului, si va intari, astfel, apararea imperiului. Si, in 633 are loc chiar o invoiala scrisa in acest scop, intre ortodocsi si monofiziti. Iar imparatii Eraclie si Constans II sunt sfatuiti sa dea strasnica porunca, oprind sa se mai scrie sau sa se mai vorbeasca despre una sau doua vointe si lucrari in Hristos. Drept aceea, au si dat imparatii doua hrisoave: Eraclie, documentul "Ectezis", in 638, iar Constans, documentul "Tipos", in 648, cu aceasta porunca sub grea pedeapsa. Si astfel, s-a umplut de ratacire tot Rasaritul.
Cel dintai care si-a dat seama de pericol a fost Sfantul Sofronie, calugar din Alexandria, a ajuns patriah in lerusalim, iar, dupa moartea lui, in 638, lupta a fost condusa de Sfantul Maxim.
Deci, afland ca in apus ratacirea aceasta nu a avut loc, Sfantul Maxim s-a aprins, ca de foc, de ravna dumnezeiasca si, mergand din rasarit in apus (641), mai intai in Africa, la Cartagina, si apoi la Roma cea veche (646), i-a indemnat pe cei de acolo, ca, strangand multe sinoade de episcopi, sa marturiseasca dreapta credinta si, dand anatemii dogmele ratacirii monotelite, sa osandeasca si cele doua documente imparatesti, care opreau marturisirea adevarului si sa invete ca primirea ratacirii adevarului insemneaza un ajutor dat la raspandirea ratacirii: "A tainui cuvantul adevarului, insemneaza a te lepada de el." Si a scris el cuvinte si carti, care adevereau temeiul dreptei credintei, pline de dascalesti dovediri, trimitandu-le pretutindeni in lume.
Acestea aflandu-le, imparatul a trimis oamenii sai, cu putere ostaseasca, in Apus si a prins (653), mai intai, pe Sfantul Martin, episcopul Romei, pe care judecandu-l, l-a surghiunit in Cherson, unde a si murit, iar, peste cateva zile, prinzandu-l si pe Sfantul Maxim cu cei doi ucenici i-a dus la Constantinopol si, gasindu-l vinovat, l-a surghiunit in Tracia (655). Dupa o noua judecata, a fost surghiunit la Perberis. Iar, la cea din urma infatisare, neprimind sa taca despre adevar, a fost osandit sa i se taie limba si mana dreapta, ca sa nu mai poata marturisi adevarul, nici cu graiul nici prin scris, si a fost surghiunit pe toata viata in tara Lazilor (Caucaz).
Si a fost acest Sfant Maxim un marturisitor si in razboiul cel nevazut al innoirii duhovnicesti a omului si a lumii, prin lupta contra patimilor si prin har, cum arata scrierile din Filocalie. Si asa, aruncat in surghiun, la vreme de batranete, cu limba si cu mana taiate, ca pret de sange pentru credinta, si, ramanand simplu monah pana la sfarsitul zilelor sale, Sfantul Maxim s-a mutat la Domnul, la 13 august 662, avand 82 de ani.
|
|
|
|