Pomenirea Cuviosilor Parintilor nostri Macarie pustnicul (+390) si Macarie alexandrinul (+395)
Dintre acestia, cel dintai Macarie s-a nascut in partile de nord ale Egiptului, catre anul 300, din parinti crestini si din frageda varsta, s-a nevoit la deprinderea credintei si a faptelor bune, iar, la batranete, s-a facut lacas dumnezeiescului Duh.
Deci, in tinerete, casatorindu-se el si murindu-i sotia si parintii, si-a impartit saracilor mostenirea parinteasca si, afland un monah batran, venit din pustie la biserica din sat, pentru Sfanta Impartasanie, Macarie, s-a facut ucenicul lui si, cladindu-si chilie in pustie, s-a facut monah, petrecand in rugaciune, in hrana putina si in lucrul mainilor, dupa obiceiul monahicesc. Dar, cei din sat venind, l-au facut, fara voia lui, preot, macar ca era tanar. Deci, acest lucru facandu-se a inceput Macarie o viata si mai grea. Ca venea la slujba in sat, iar in cealalta vreme se linistea in pustie. Insa, multi cercetandu-l pe dansul acolo in pustie, iar el simtindu-si sufletul in primejdie, si-a sapat singur, departe de chilie, o pestera, unde-si petrecea vremea lui de liniste, fara sa-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mancarea si bautura lui, este de prisos a mai scrie, caci trupul si obrazul sau marturiseau despre covarsirea postului si a ajunarilor.
Dar pacea lui n-a ramas multa vreme netulburata. Ca, din uneltirea diavolului, a fost invinut pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul, pana aproape de moarte. Iar, fata, ramanand insarcinata si neputand sa nasca, a marturisit pe adevaratul vinovat. Si, auzind Macarie ca vor sa vina sa-l laude pentru rabdarea si umilinta lui, a fugit in pustiul Schitului. Si, petrecand acolo multi ani, tanarul Macarie s-a dus la marele Antonie, ca dorea sa-l vada, si, primit fiind de dansul cu dragoste, Macarie s-a facut ucenic de aproape, povatuit fiind de dansul, iar Antonie i-a daruit la moarte, toiagul sau, ca mostenire.
Deci, catre 40 de ani, a luat Macarie de la Dumnezeu darul tamaduirii si al proorociei si s-a facut indrumator celor din schit. Si, inca si mai multa lume venind la el, cerea ajutorul si invataturile lui cele luminate de Duhul Sfant. Si le dadea fericitul Macarie invataturi scurte despre rugaciune, rabdare, omorarea patimilor si bunatate, iar altii il cautau pentru tamaduiri si binecuvantare. Si, din mila de oameni, a pus de s-a zidit in pustie, o casa de oaspeti, pentru straini si bolnavi. Si a proorocit fratelui pus sa slujeasca acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, ca luand fratele, pana si de la cei saraci, el ascundea argintii, si nu se pocaia, pentru care s-a umplut de lepra. Si l-a vindecat staretul si, certandu-l, i-a tamaduit si patima.
Deci, a inceput Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, pana si invieri din morti, spre mantuirea si folosul oamenilor. Ca, venind la dansul, un eretic, stapanit de diavolul mandriei, zicea ca Mantuitorul n-a luat trup omenesc si ca nu va fi o inviere a mortilor. Si trasese la razvratirea lui peste cinci sute de suflete, caci ereticul era si vrajitor. Iar cu rugaciunea sa Macarie a inviat un mort, care a trait trei ani, spre adeverirea invierii si intoarcerea atator suflete. Si inca si pe alti doi morti i-a facut de au grait din morminte, scapand, astfel, pe cei din neamul lor, de vanzare in robie si de napasta.
Umbland el odata prin pustie, i s-a intamplat ca a aflat o capatana de om uscata, zacand pe pamant. Si intorcand-o cu toiagul a auzit un glas dintr-insa ca este a unui slujitor la idoli, si i-a spus lui ca cei din iad, neputand sa se vada fata catre fata fiind cu totul cuprinsi de foc, ori de cate ori Macarie se roaga pentru ei, atunci pot si ei sa se vada, putin, unul pe altul, si aceasta este pentru ei o usurare. Si ne-a lasat acest Macarie si o carte cu cinzeci de cuvantari, de foarte mult folos duhovnicesc. Deci, cu daruri si cu fapte dumnezeiesti, ca apostol al Domnului fiind impodobit, la dulci batraneti si-a primit fericitul sfarsit al vietii sale si s-a mutat la Dumnezeu, traind nouazeci de ani.
Iar celalalt Macarie a fost din Alexandria, nascut pe la anul 310 si era, numit cel tanar sau alexandrinul. Deci, fiind el in floarea varstei a fost atins de harul lui Dumnezeu si s-a despartit de lume, mergand in pustie si a petrecut acolo peste 60 de ani, ajungand la inalte bunatati si semne mari.
Si, traind el mai intai in pustiul Tebaida, langa dascalii cei mari ai vietii pustnicesti, s-a retras, apoi in Egiptul de Jos si avea cate o chilie in fiecare din cele trei parti ale pustiului de acolo: si la Schit, si la Chilii si la Nitria. Si sedea la Chilii, ca vrednicia de preot acolo o primise. Si se nevoia mult acest Macarie, pentru dragostea Domnului, invatand pe frati infranarea si stapanirea de sine pina la nepatimire, rugaciunea si dragostea de oameni, povatuindu-i mai vartos cu fapta si cu chipul lui de viata. Ca de auzea ca a facut cineva vreo fapta buna in pustie, se sarguia indata sa implineasca si el fapta aceluia, cu tot dinadinsul.
Deci, auzind el de tabenesiotii manastirii Sfantului Pahomie, ca tot Postul mare nu mananca bucate fierte la foc, sapte ani n-a mancat fiertura, ci numai verdeturi crude si legume muiate; iar altadata, fiind la Tabenesi, n-a mancat nimic tot Postul mare, impletind tacut cosnite si rogojini in fiecare zi. Inca, se lupta el sa se stapaneasca si de somn si n-a dormit, stand fara adapost douazeci de zile si douazeci de nopti. Si ziua era ars de soarele pustiului, iar noaptea rabda raceala pustiei, chinuindu-se sa nu doarma. Dar la urma a zis: "Pe cat am putut, am biruit somnul, dar firea de om, care are nevoie de somn, n-am putut-o birui si m-am supus ei." Asemenea, fiind tulburat el oarecand de lupta cu desfranarea, s-a dus in adancul pustiei, intr-un loc unde tantarii erau cat viespile si a stat acolo gol sase luni, fiind cumplit intepat de tantari, cat i s-a umplut de basici tot trupul. Iar dupa sase luni, intorcandu-se la ai sai, numai dupa glas se mai cunoastea, ca trupul lui se schimbase, fiind ca al leprosilor.
Dar iata, Dumnezeu face ca si fiarele sa cunoasca pe alesii Lui, caci stand acest Macarie, odata, si, vorbind fratilor cele de folos in ograda, iata, o hiena, fiara salbatica, avand cu sine pe puiul ei orb, intrand, l-a aruncat la picioarele Sfantului. Iar el, luand puiul l-a binecuvantat si, punand scuipat pe ochii lui, l-a facut sa vada si, luandu-l hiena a iesit afara. Iar, a doua zi de dimineata, grabind, a dus ea fericitului o mare piele de oaie. Iar Sfantul a zis catre ea: "Nu primesc din furtisag." Deci ea, plecandu-si capul, a iesit din ograda, iar Sfantul a dat pielea Sfintei Melania Romana, numind-o ea, darul hienei.
O alta intamplare arata cum se petrecea in infranare, in unire si in dragoste de frati, in obstea lui Macarie. Astfel, aducand cineva, odata Cuviosului Macarie, sa manance, un strugure frumos si de curand cules, acesta, vrand sa se biruiasca pe sine, l-a trimis unui frate neputincios. Dar si acela, negustand dintr-insul, in taina trimise, din dragoste, strugurele altui frate vecin. Dar si acela, luand strugurele, facu la fel si facand strugurele inconjorul fratilor, ajunse din nou la Ava Macarie, negustand nimeni dintr-insul. Si s-a minunat Macarie de unirea dintre fratii sai si, multumind lui Dumnezeu, n-a voit nici el sa guste dintr-insul nici o boaba, poruncind unui frate sa-l manance din ascultare.
Deci, auzind marele Antonie de bunatatile acestui fericit Macarie, i-a trimis cuvant, zicandu-i: "Iata, Duhul Sfant S-a odihnit intru tine si, de acum, vei fi mostean lucrarilor mele." Si asa pustnicindu-se si la adanci batranete ajungand catre anul 395, s-a mutat Macarie catre Domnul.
|
|
|
|