Acesta a fost din Cezareea Palestinei si a trait pe vremea imparatiei lui Constantiu, fiul marelui Constantin (337-361). Inca de pe cand era de 18 ani, Sfantul Martinian, parasind casa parinteasca, s-a retras catre sihastrie, locuind intr-o pestera de pe muntele Corabiei, din apropierea cetatii si ducand o viata pustniceasca de osteneala, infranare si de rugaciune. Si asa, traind vreme de 25 de ani, s-a dus vestea in tot tinutul, pana departe, de faptele si de viata lui cea imbunatatita, ca primise de la Hristos pana si darul facerii de minuni. Si multi veneau si se foloseau de cuvintele, rugaciunile si de sfatuirile lui cele intelepte.

Deci, intru alte ispitiri, a ingaduit Dumnezeu, in viata Sfantului si o diavoleasca ispitire ca aceasta. Ca, auzind o femeie desfranata, anume Zoe, cuvintele de lauda ce se spuneau, de catre oamenii din Cezareea, despre viala Sfantului, a zis catre dansii: "Pentru ce gasiti vrednica de lauda viata lui ? Ca neputand infrange patimile trupului si ispitele vietuirii cu oamenii, de aceea a fugit el in pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Ca unde nu-i foc, nu arde fumul. Deci, de voi merge eu la dansul si, fiind eu cu dansul, de nu se va clatina, atunci se va adeveri ca este, cu adevarat, om fara prihana".

Deci, s-a imbracat ea in haine saracacioase - luand isntr-o traista hainele ei cele luminoase - si, iesind din cetate, s-a dus la acel munte, unde era sfantul. Iar daca a inserat, a inceput vant cu furtuna si ploaie mare in noaptea aceea. Si s-a apropiat femeia de chilia Sfantului si a inceput a plange, ca si cand s-ar fi ratacit si ca si cand ar manca-o fiarele, de-ar ramane afara. Deci, se ruga de Sfantul sa o primeasca in chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, vazand ca este cu neputinta a o lasa afara, a primit-o inlauntru, iar el s-a dus in incaperea din fundul chiliei.

Iar cand a fost dimineata, vazand-o Sfantul schimbata la haine si impodobita, a intrebat-o: "Cine esti si la ce ai venit ?" Iar ea, fara de rusine, a zis: "Pentru tine". Si indata a inceput a defaima viata monahilor care indeamna pe crestini sa fuga de insotirea cu femei, si, zicand ca insotirea nu impiedica evlavia si adauga ca toti dreptii Legii Vechi au fost casatoriti. Deci, cu vorbe ca acestea, nerusinata il indemna la pacat. Iar Cuviosul, ascultand-o, se invoia putin cate putin, in inima sa, si cuprins fiind cu bratele si cu limba ei cea amagitoare, sta aproape sa cada. Dar era ceasul cand, credinciosii aveau obiceiul sa vina la el pentru binecuvantare. Si, nevoind el sa fie prins asupra pacatului, a iesit afara din chilie sa-i intampine. Si, fiind afara, darul lui Dumnezeu i-a schimbat gandul. Si, aducand multe gateje si aprinzandu-le in chilie, a sarit in mijlocul lor, dojenindu-se pe sine si zicandu-si: "De vei putea, Martiniene, sa rabzi focul gheenei, apropiete de femeie si savarseste pacatul. Dar cum vei rabda, focul cel vesnic, daca pe acesta nu-l poti rabda ?" Si asa, arzandu-se pe sine si-a smerit salbaticia trupului. Si s-ac cutremurat desfranata si indata a inteles greutatea pacatului. Si, cerand iertare, se ruga de Sfantul s-o indrepte si pe ea pe calea mantuirii. Iar el, inteleptind-o, a trimis-o la manastirea Sfintei Paula, din Betleem, unde s-a facut monahie.

Deci, vindecandu-se de ranile focului si intelegand ca lupta cu ispitele trupesti cere sa fugi din fata lor, Sfantul a mers la mare. Si, invoindu-se cu un corabier, si-a parasit chilia si s-a mutat pe o mica insula, de piatra, foarte departe, in mijlocul marii, incat nu se vedea nicidecum uscatul. Si ii aducea corabierul, de doua sau trei ori pe an, paine si apa si ramuri de finic, pentru impletiturile cu care isi platea putina hrana ce i se aducea. Si, traind asa zece ani, in multa liniste, a trebuit sa plece de acolo.

Ca, ridicandu-se furtuna pe mare, o corabie s-a spart de o stanca, inecandu-se toti cei care se aflau intr-insa. Si n-a scapat nimeni, in afara de o fata, ce se tinea de o scandura. Aceasta, vazand pe Sfantul, ii cerea ajutor. Si Cuviosul scotand-o din mare, deasupra pe piatra, indata a lasat fetei hrana si adapostul sau, iar el, zicandu-si: "Fugi Martiniane, sa nu te ajunga ispita", s-a aruncat in valuri, si sprijit de niste delfini, a iesit la uscat.

Dar era acum in mare nedumerire, in ce chip sa-si petreaca cealalta ramasita a vietii lui. I s-a descoperit ca nu se va izbavi din ispite, decat pribegind din loc in loc, pana la sfarsitul vietii. Deci, pornind in pribegie si strabatand multe cetati, a sosit si la Atena si, intrand in biserica cea mare de-acolo, s-a intins pe pamant si, de fata fiind episcopul cetatii, Sfantul si-a dat in mana lui Dumnezeu, suftetul sau de mare nevoitor si mucenic al vietii curate. Si, se spune, ca si cele doua femei, Zoe si Fotina, si-au savarsit viata, dobandind de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei. Dumnezeului nostru, slava !