Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Arsenie cel Mare (+449).
Aceasta a fost din marea cetale a Romei, acolo nascut si crescut, harazit fiind, din pruncie, ca vas curat al lui Dumnezeu si plin de toata bunatatea si intelepciunea dumnezeiasca si omeneasca. Pentru aceasta, a fost hirotonit si diacon. Deci, atunci ocarmuia marele Teodosie (379-395), imparatia romanilor. Si cautand cu multa nevointa un om duhovnicesc si bun vorbitor, ca sa dea buna crestere fiilor sai si sa-i deprinda la invatatura si, mai mult, la invatatura cu care se cinsteste Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie si a scris imparatului Gratian si papei Inochentie; si abia a putut dobandi ceea ce a poftit. Deci, Arsenie, plecand de la Roma si sosind la Constantinopol, a stat inaintea lui Teodosie. Si l-a vazut imparatul la fata si la fire om cinstit fiind si avand cautatura cu buna randuiala, gandul smerit si impodobit cu toata bunatatea. Si, umplandu-se de multa bucurie si placere, de atunci il cinstea ca pe parintele sau si i se smerea ca unui dascal. Iar dregatorii sfatului, vazandu-l pe el ca pe un odor de mare pret, se minunau de el si-l cinstea. Iar el, urand slava si iubind pe Dumnezeu, socotea maririle oameniior ca o pleava si, dorind viata monahiceasca, se ruga lui Dumnezeu, in fiecare zi, sa-i indeplineasca rugaciunea. Si, indata, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: "Arsenie, fugi de oameni si te mantuieste!"
Deci, el, nezabovind si schmbandu-si portul, s-a dus si a sosit la Alexandria si, calugarindu-se, a mers la Schit, dandu-se spre toata petrecerea cea grea si cu nevointa. Si, rugandu-se lui Dumnezeu, iarasi s-a facut glas dumnezeiesc catre dansul: "Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii".
Pe marele Arsenie l-a intrebat candva Teofil, papa Alexandriei, cand s-a suit, si cu altii, la dansul: "Spune-ne noua, o parinie, un cuvant de folos". Si el a zis: "Daca il voi spune, il veti pazi?" Iar ei i-au zis: "Da, cu adevarat". Si el a zis: "Oriunde veti auzi de Arsenie, sa nu va apropiati de acel loc".
Si, iarasi, spun, despre acesta, ca, stand la lucrul mainilor lui in toata vremea vietii sale, avea un petec de rasa in san, de-si stergea lacrimile sale; ca fericitul se plangea, pe sine, in lumea aceasta.
Si era la trup minunat si cuvios, peste tot carunt, uscat si lung, macar ca era putin garbov de batranete. Si era barba pana la pantece, chipul ingeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vrea sa se arate cuiva la fata. Priveghea mult, stand in picioare si rugandu-se si neplecandu-si genunchii, nicidecum, de cu seara pana la rasaritul soarelui. Drept aceea, cu varsarea lacrimilor a stins focul cel stricator de suflet.
Si, vrand el sa se desparta de trup, ajungand la adanci batraneti, ca era aproape de o suta de ani, l-au intrebat ucenicii lui, unde si cum se cade sa-l ingroape. Iar el a zis: "Dar nu stiti sa puneti o funie la picioareie mele si sa ma ridicati in munte ?" Si iarasi le-a zis: "Vedeti, fiii mei, in cata frica ma aflu, vrand a iesi din trup ?" Si ei au zis; "Vedem". Iar el a zis: "De cand m-am facut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta". Si indata si-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.
|
|
|
|