Toti stiu ca incepatura a tot binele este rugaciunea, mijlocitoarea vietii vesnice si a mantuirii. Sunt nevoit, dar, sa va graiesc de dansa, pe cit voi putea, ca unora ce, deprinzandu-va a vietui in rugaciune si indeplinindu-va de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvantul acesta si mai silitori sa va faca pe voi. Iar, pe de alta parte, ca cei ce vietuiesc molatic in rugaciune si isi lasa sufletul pustiu, sa-si cunoasca paguba pentru vremea trecuta si sa nu se lipseasca de mantuire in cealalta vreme. Deci, iata cel dintai mare lucru ce voi grai despre rugaciune: tot cel ce se roaga vorbeste cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, sa vorbeasca cu Dumnezeu? Toti, adica, stiu, dar nu putem spune cu deamanuntul cinstea aceasta. Ca aceasta cinste covarseste si marea vrednicie a ingerilor, macar ca ei mai bine o stiu, precum un slavit prooroc spune despre dansii ca, facand ei cu frica rugaciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, isi acopera cu aripile fetele si picioarele, cu multa cuviinta, cucernicie si cu sfiala. Ca adica, nu pot tacea de atata frica. Asemenea si celelalte toate, adica firea si viata si intelepciunea si cunostinta si tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugaciunea este lucru de obste al ingerilor si al oamenilor. Si nu este nici o deosebire intre amandoua firile de rugaciune. In taina te aseaza, deci, impreuna cu dansii, si degraba vei pasi in viata lor, in cinstea si in bunul neam, si intru cunostinta, prin viata ta, in tot locul si ceasul.

Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!